Matei-Marcel Martin - Nimic nou pe frontul de Est

De ceva vreme, literaturile din Estul Europei şi-au făcut  intrarea pe piaţa de carte din Vest. E un fenomen recent: pînă nu de mult, în librăriile din Paris, din Roma şi chiar din Berlin, abia dacă găseai vreo traducere a unei cărţi recente din ţările foste comuniste (exceptîndu-i, desigur, pe disidenţii cunoscuţi: Adam Michnik, Václav Havel şi alţi cîţiva clasici-contemporani). Pentru autori, această deschidere e o binecuvîntare: la aproape douăzeci de ani de la încheierea oficială a Războiului Rece, s-a spart în sfîrşit gheaţa şi pe piaţa de carte. Complexele de inferioritate şi obsesia vestică a scriitorilor din Est primesc un neaşteptat upgrade tocmai acum, în Europa fără graniţe... Punctele cardinale aproape că nu mai contează, în schimb trecutul (şi ficţionalizarea lui) devin criterii mult mai actuale.

Acum trei ani, la festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“ de la Neptun, tema aleasă de Nicolae Manolescu a fost „Aşteptările europene faţă de literatura ţărilor recent aderate la UE“. Scriitorii invitaţi – unii din Est, alţii din Vest – şi-au împărtăşit din experienţa lor şi au ajuns la concluzia, intuită de unii, că în Vest nu există nici un fel de aşteptări în privinţa literaturii din Est: de la ceva necunoscut nu poţi să ai aşteptări. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, pentru că cel puţin pe la tîrgurile internaţionale de carte, dacă nu şi în librării, cărţile autorilor estici au căutare. Ce anume stîrneşte interesul vesticilor pentru asta? Probabil tocmai includerea acestor ţări în ceea ce se numeşte, generic, Vest, adică Uniunea Europeană. Europenii „vechi“ vor să vadă cum stă treaba cu „noii“ europeni. Ediţia 2008 a Tîrgului de Carte de la Frankfurt a confirmat această deschidere.
În ultimii ani, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii şi, nu în ultimul rînd, editurile au promovat masiv literatura contemporană. Întîmplător sau nu, au mizat pe proza contemporană şi (mai ales) pe autorii care-şi povestesc viaţa sub comunism. Strategia – dacă a fost, într-adevăr, o strategie – a dat roade. „A fost prima dată cînd editorii străini i-au căutat pe scriitorii români“, spune Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom. În Occident se caută proză contemporană: Degete mici de Filip Florian, Orbitor de Mircea Cărtărescu, Trimisul nostru special de Florin Lăzărescu, Raiul găinilor de Dan Lungu etc. Obsesia recunoaşterii internaţionale e, de fapt, un semn al inadaptării locale. Scriitorul român e în căutare de pieţe de desfacere: speră că, odată ajuns într-o librărie pariziană, va vinde mai mult şi deci va deveni mai cunoscut. De fapt, tirajele cărţilor traduse sînt mici, chiar şi în comparaţie cu piaţa de carte autohtonă. Dar publicarea în străinătate produce efecte în primul rînd în ţara de origine: efectul de bumerang saltă cota internă a autorului cu fiecare ediţie externă publicată.

Trecutul: o traumă valoroasă

„Am aflat cel mai mult despre comunismul românesc din literatură. Ficţiunea spune mai mult decît poate spune o carte de istorie sau de sociologie“ – e de părere Alistair Ian Blyth, traducător în limba engleză a numeroase cărţi româneşti. Într-adevăr, literatura e o foarte eficientă metodă de reciclare a trecutului. În absenţa unor politici sau instituţii care să se ocupe explicit de gestiunea memoriei comunismului, literatura joacă, mai peste tot, în fostul bloc socialist, rolul de ameliorator de memorie. Şi e un remediu necesar.
Un studiu recent realizat de Universitatea Liberă Berlin i-a pus pe jar pe profesorii care coordonează programa şcolară: 600 din cei 750 de elevi de clasa a X-a şi a XI-a chestionaţi spun că nu ştiu mai nimic despre fosta RDG; mulţi dintre ei nu au auzit nici măcar de Zidul care împărţea oraşul Berlin; peste 10% cred că Helmut Kohl a condus RDG după 1989; asta nu e tot: mulţi elevi nu au putut să explice care e diferenţa dintre democraţie şi dictatură. Jörg Magenau – cunoscut critic literar german din generaţia post-1989 – crede că de vină nu ar fi atît programa şcolară, cît autorităţile locale, care au făcut totul pentru a elimina urmele fostei RDG din spaţiul public: străzile care purtau numele părinţilor fondatori ai comunismului au fost redenumite, statuile au fost dărîmate de pe soclurile lor, fostul Zid a fost distrus şi, ceva mai recent, Palatul Republicii a fost dinamitat. Pe străzi, aproape nimic nu mai aminteşte de acele vremuri, RDG s-a retras în manualele de istorie.
Însă nu la manualele de istorie îi trimite Jörg Magenau pe tinerii ignoranţi, ci la literatura contemporană: în Germania ultimilor 10-12 ani, s-a scris enorm despre trecutul recent. A fost o miză uriaşă pentru reconcilierea cu trecutul şi pentru unitatea Germaniei.

Comunismul între realitate şi ficţiune

Este însă această istorie exportabilă? Da. Mai ales de cînd „ostalgia“ a devenit o tendinţă clară, poveştile personale din vremea comunismului au început să aibă căutare în Vest. Interesul e stîrnit în primul rînd de contextul politic: ultimele două valuri de extindere au adus în Uniunea Europeană ţări despre a căror cultură nu se ştia nimic sau aproape nimic. Ficţionalizat, comunismul devine un peisaj mitologic populat de figuri ciudate. Jörg Magenau crede că, în mod normal, ar trebui să dureze 200, poate chiar 300 de ani pînă cînd istoriile se „coc“ şi devin legende. „Însă, istoria comunismului s-a maturat mult mai repede.“ Pentru că oamenii din fostele ţări socialiste au întreţinut relaţii mitologizate cu statul şi liderii politici. Realitatea în care trăiau era atît de fragilă încît aveau nevoie de proptele. Probabil că tocmai de aceea e şi aşa de interesantă literatura din această zonă: pentru că încearcă să clatine articulaţiile acestui sistem de mituri. Comunismul e în primul rînd o istorie personală, şi de aceea majoritatea romanelor sînt autobiografice.

Wojciech Kuczok şi „biciul totalitar”

Parţial autobiografic e şi romanul lui Wojciech Kuczok intitulat Mizeria. Parţial, pentru că autorul mizează mai mult pe ficţionalizarea trecutului decît pe rememorarea lui. Demersul său e programatic şi asumat literar. Kuczok adult încearcă să reconstituie, din frînturi de amintiri, lumea copilăriei. Romanul este alcătuit din episoade independente, în care autorul urmăreşte relaţiile complicate dintre membrii familiei: e vorba de un mediu familial tensionat, dominat de un tată sever, care se impune cu pumnul şi cu biciul. Exemplar în acest Familienroman modern este stilul detaşat, ironic şi lucid: Wojciech Kuczok îşi analizează copilăria şi traumele ei precum un arheolog care a descoperit cine ştie ce artefacte străvechi... „Pentru mine, comunismul s-a suprapus peste copilărie. Aşa că nu am cum să mă angajez într-o bătălie cu trecutul. Am scris o anti-biografie pentru că am vrut să mă revolt împotriva a ceea ce era rău în acea epocă; am vrut să resping o traumă. Pe de altă parte, această anti-biografie e construită dintr-un montaj al negativelor. Am făcut un fel de album de familie din pozele care nu au mai fost folosite, din imagini ţinute la secret. Această carte e o anti-biografie şi un anti-album de familie.“ Mizeria e, de fapt, o formă de exorcism sau un soi de terapie pe care autorul şi-o aplică singur. „Pot să vă spun însă că, înaintînd în vîrstă, am devenit tot mai nostalgic în raport cu copilăria. Însă mi-e dor de copilărie, nu de comunism“ – spune Wojciech Kuczok.
„Categoric, receptarea cărţilor mele e diferită de la ţară la ţară. În România, am văzut că oamenii sînt foarte interesaţi de aspectul autobiografic şi de relaţia cu trecutul. În Germania, cititorii au fost interesaţi de trimiterile la Silezia. Cred că se poate degaja şi o tendinţă: în Vest, interesul se îndreaptă în general spre analiza vieţii de familie; în ţările estice, cititorii sînt interesaţi de relaţia cu sistemul comunist.“

György Dragoman şi teroarea perfidă

György Dragoman nu e interesat de realismul istoric, dar reuşeşte, în romanul său puzzle (Regele alb), să construiască o imagine literară convingătoare a structurilor puterii. „Am vrut să scriu o carte reală, în sensul psihologic, am vrut să examinez cum teama şi opresiunea pot coexista cu libertatea“ – spune autorul. Structurat în 18 capitole, în 18 poveşti autonome, romanul urmăreşte aventurile micului Dzsata, un copil de 11 ani. Nu e în nici un caz un fel de Huckleberry Finn: aventurile lui Dzsata, cînd comice, cînd dramatice, se întîmplă toate în dictatură, într-o perioadă în care o glumă îţi poate schimba viaţa, o reclamaţie te poate trimite direct în puşcărie sau la Canal (aşa cum s-a întîmplat, de pildă, cu tatăl său). În societatea dictatorială în care trăieşte Dzsata se recunoaşte România anilor ’80. Dar povestit prin filtrul literar, acest trecut se degeografiază şi experienţele de viaţă în comunism devin repere comune pentru întreaga regiune. Oricît de personal ar fi universul descris de Dragoman în romanul său, Dzsata se învîrte într-un nicăieri-oriunde, dincolo de Cortina de Fier.
György Dragoman s-a născut în 1973, la Tîrgu-Mureş. În 1988, s-a stabilit cu familia în Ungaria. Este filolog şi lucrează la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett. A debutat în 2002, cu un roman intitulat Cartea des-facerii, tot despre trecutul comunist. Piesa de teatru Niciunde, scrisă în 2003, şi romanul Regele alb, publicat în 2005, i-au adus mai multe premii literare şi recunoaştere internaţională. Experienţa comunismului şi originea est-europeană nu-l fac să se simtă „diferit“. Limba în care scrie e singura formă de alteritate. „Tematic, mental, nu sînt diferenţe între estici şi vestici. Există cărţi despre opresiune şi în Vest. Chiar faptul că sîntem publicaţi împreună cu autori vestici, în serii de carte vestice, înseamnă că nu sîntem percepuţi ca fiind diferiţi şi că editorii nu doresc să insiste prea mult pe diferenţă. Eu unul, nu cred în departajarea geografică a literaturii.“
Modelul literar al lui Dragoman e Beckett. Iar dacă ar fi să-l judecăm după criterii literar-geografice, ar putea fi un autor din Est. Pentru că scrie mereu despre periferii, explică Dragoman. „Eu mă simt alături de mulţi oameni care sînt din Vest sau din Est. Nedefinit şi necondiţionat.“ Nici în ceea ce priveşte receptarea cărţilor sale nu a simţit diferenţe mari. „În România şi în Ungaria, cititorii mi-au spus că-şi recunosc propriul trecut. Dar cartea mea a fost citită şi în Chile, şi acolo oamenii mi-au zis că s-au regăsit în unele povestiri.“

Juli Zeh: acasă oriunde

Juli Zeh ar putea trece drept o est-europeană, deşi e nemţoaică get-beget. „Surprinzător, mă simt foarte «acasă» oriunde în Europa. Ar trebui, poate, să mă simt altfel – doar am trăit istorii diferite, am crescut în culturi diferite – dar, de fapt, diferenţele sînt aproape insesizabile. Cînd te gîndeşti că în ultimii 60 de ani am trăit istorii complet diferite... e uluitor.“
Juli Zeh n-a trăit într-un regim totalitar. A trăit în Occident, ferită de traumele prin care au trecut sus-numiţii. Asta n-o face să se simtă diferită. Nu contează nici trecutul, nici punctele cardinale. Oricum, dacă ar conta, Nordul şi Sudul sînt clivaje mult mai adînci decît Estul şi Vestul. „Sudicii au o relaţie cu totul specială cu timpul. Nordicii sînt mai disciplinaţi şi mai harnici.“ Dar asta nu contează în literatură. Deşi, pînă la urmă, admite că istoria este un material literar perfect: „A povesti înseamnă, de fapt, a vorbi despre trecut. Şi menirea scriitorului e să povestească. Deci şi să-şi amintească de trecut“.
Succes a avut în Polonia, în Franţa, în Suedia. Nu prea s-a vîndut în Israel, în Coreea... „Cred că regula proximităţii se aplică foarte bine în literatură: în ţările apropiate sau în ţările vecine, interesul e mult mai mare decît în zone mai îndepărtate“ – susţine Juli Zeh.
La Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, unde i-am întîlnit pe toţi scriitorii menţionaţi mai sus, T.O. Bobe a fost cel mai tranşant: dacă organizatorii (Editura Polirom) au mizat pe alteritate, el a găsit imediat reperele care să-l avantajeze: se simte vestic faţă de chinezi, nordic faţă de bulgari: „Ceea ce contează e ce avem de transmis, noi, esticii. Occidentalii ne vor prin pitorescul nostru“.

Antoniu Adrian Bumb - Roots

Narator: Buletinul meteo nu prevesteste nimic bun, se asteapta furtuni puternice in toata tara si mai ales la munte. Deocamdata soarele straluceste cu putere desi undeva departe, dincolo de munti, cerul incepe sa se intunece.
 Casa lui Eugen Daivd e departe de sosea, undeva pe deal, la marginea satului. In departare, dincolo de vale se afla explotarea miniera. Verdele pasunilor a fost inghitit de o prapastie rosiatica, sangerie. Timp de mii de ani aurului i-a ademenit pe oameni tot mai adanc spre radacinile muntelui. Acum insa tot aurul ce-a mai ramas se afla la suprafata. Pentru a-l valorifica muntele trebuie sa dispara, inghitit de excavatoare.  Blestemul aurului…
In gradina lui David, e liniste. Undeva departe huruitul masinilor continua neabatut dar aici cantecul pasarilor acopera  tanguitul trist al muntelui ce moare…

Reporter: Da ce faci aici!
David: ite am aicea…un fel de ulm. Copacii astia cresc mai epede decat pomii fructiferi si atunci in scot afara ca aiba loc prunu sa respire. Il Smulg
Reporter: Pain u-I usor
David:  .. Nu-I usor, ca are radacini mari… adanci,

Reporter: mai mult le tai!
David: Pai tre sa le tai!
Reporter: si-au bagat radacinile chiar sub piatra

David: No! Ia c-o iesit!
Fata lui David: Sa nu mai pipi ca ma dore capu de tigari
David:  Du-te ma, ia du-te, da du-te de langa mine daca te doare capu! Hai, Hai! Stii ce-o zis catre mine? Ba! Sa nu mai pipi, ca mori, ca asa o zis la televizor. Si am facut un pariu cu ea.: Tu te lasi de guma eu de tigari. Intr-o zi am venit cu pachetul de guma, l-am pus pe masa si am zis: io nu pip, tu nu manci guma! Imi raspunde: no pana manc io guma pipa o tigara!

Reporter. Asa o fost?
Fata: Ie!
David: Spune!
Fata:  Ie, asa o fost!

Reporter: S-o ouat vreo gaina?
David: Da. Acuma si-or anuntat gainile cocosul. Si el de bucurie e gata.. o primit mesajul!
Reporter: Da unde-s ouale?
David: Aicea in sura.
Reporter:  Hai sa le vedem

David: Vezi-le. Si aicea-I closca

Soacra: No! C-o serit!
Reporter: O intrebare am: ce cauta closca in dormitor la mine?
David :.Sa vezi ce companie placuta o sa fie la noapte. Te pun si pe tine pe doua oua….
Soacra: No hai turturica. Ma musca, I ciuda. Ni ca imi sare in obraz nebuna! Da-te in stropseala sa te bata! A dracului gaina. Mai spurcata ca un cocos. Scote ochii!
Reporter: Curge sange!

David: Alo! Sa traiesti domnu Remus! David la telefon. Ce faci? Ce-I mai usor? Uita care-i treaba. Am aici la mine un domn de la radio Romania. Face un fel de film de asta cu sonor. |Tu stii canta din frunza. Si cu albinele, stii? Ca daca ii la radio nu poate sa dea imagini. Astazi esti acasa nu? Ori vin eo cu el ori trimit pe cineva. No bine domnu Remus? No bine Sa traiesti!

Narrator: Pe Remus Cornea il gasesti de obicei in atelierul sau de tamplarie. Motii sunt cunoscuti penru indemanarea cu care lucreaza lemnul, adevarata comoara a acestor munti…

Remus: Pentru prima data am auzit la Radio Romania spunand ca un ziar de mare tiraj din Franta a anuntat ca la Rosia Montana se va deschide o mare investitie.
Reporter: V-ati bcurat?
Remus: Da cum sa nu ma bucur? Ca investitia era foarte binevenita in zona. Da nu sa ne strice noua casutele noastre si bisericutele si muntii ce i-o creat Dumnezeu sa-I darame! Asta nu am fost de accord. Normal ca trebuie locuri de munca. Casa mea nu valoreaza probabil cat imi dau ei, da daunele mele morale , ca ma rupe din radacinile mele, din locul meu! Daca, in tara mea, ca in oricare alta democratie din lume, se respecta drepturile omului eu de aicea nu voi pleca. Da daca ma obliga, n-am ce face! Ca sunt o fiinta de om si n-am ce sa fac inaintea colosilor astora. Avem pamanturile noastre aicea se poate face si agricultura si creste animale. Da daca acuma o venit investitoru asta acuma toata lmea asteapta numa sa faca ei. S-or dus femeile, mamele copiilor nostrii si or spus ca e imposibil sa nu imi angajeze copilu ca eu sa stiu sa plang la comanda. Si sa ducea si plangea cate un sut intreg, opt ceasuri, o zi, o saptamana  pana reusea sa ii angajeze copilul. Si sa intorcea si tacea. Tacea s inu mai zicea nimic.

Reporter: Cate albine aveti?
Mister Remus: Cam 40 de familii.
Reporter: Asta ce inseamna?
Mister Remus:. 40 de stupi.
Reporter: Le cantatati din frunza?
Mister Remus: De ce sa nu le cant? Cand ma retrag deoparte.
Reporter: … Asa ca ciobanul la oi
Mister Remus: Ca ciobanul la oi…
Reporter: Cine v-a invatat?
Mister Remus:.Bunica mea. De la ea am furat….

Mister Remus:.Vedeti, asta ii Valea Cornii apa asta!
Reporter: Daca ma uit mai bine parca vad aur…
Mister Remus:. Pai este aur. Batranii luau de aici cu saitrocu. Unu doua grame pe zii. Imi povestea tata…

Remus: Si femeile. Nu erau masini despalat. Aiciea veneau cu hainele…
Reporter: Le clateau in aur…
Mister Remus:. Da, In apa cu aur!

Mister Remus: Vedeti si aicea cum am pastrat? Uita, am plantat salcami pe marginea drumului, mai incolo am tei plantati. Am o banca la marginea drumului unde imi place sa stau dupa munca…. Radacini am aicea sin u vreau sa mi le smulga nimeni.

Narrator:
Nu toata lumea gandeste la fel in Rosia Montana. Multi sateni si-au vandut deja proprietatile si au plecat in alta parte. Multii altii îi vor urma. Pentru ei, la Rosia Montana, viitorul nu suna deloc bine...
Un om cu vaca sa: Ca la cutremur!  Nu stiu ce au de gand! Tot mi-au crapat peretii. O comuna parasita. O comuna de nimic. Is astia se tan de galita ca nu ii nici iarba . Stii ce ii galita?

Reporter: Nu

Omul: de pe apa acida. Daca aduci ai o vaca din satul vecini aicea moare!

Reporter: Si totusi sunt unii oameni care uita..

Omul: Nu…. is putini domnule, extremisti, cu tot felul de metode cu Gren Peace. Prin ecologie… Umbla asa ca turbatiii. Eu am radacini aicea de la 1700…
Reporter: Si ce faceti cu radacinile alea?
Omul: Nu plecam noi fara radacini. Le luam si plecam…

Narrator:  Pentru unii insa viata curge inainte ca si cand ultimii 2000 nimic nu au adus nimic nou aceste meleaguri. Oile trebuiesc tunse si mai spre seara se intorc vacile de la pasune ...ingreunate de atata lapte.  Lemnele asteapta uscate in sopru numai bune de crapat si pus pe foc.

Reporter: Nu e greu asa cu lemne toata iarna?
David: AAA! Asta stii cum ii? Ca si cum faci munca de aia, fitness. In loc sa mergi la sala spargi o doi boci …
Reporter: Ma lasi si e mine?
David: Da sa nu iti tai picioarele. Ala nu il lua ca ii tare… Pe asta sau pe ala…

O fata (Simona): Mama…
Mama: ia-ti ceva pe pisioare
Soacra: Da Simona, da cu ceva ca parca esti moarta!
Simona: Daca nu am bata!

Diana –da cu ceva ca parca esti moarta!
Simona:  Da ca iti trag io doua tie!...
Soacra: Hai, Hai. No acuma patesti tu ce nu ai mai patit! Asta n-o mai fost tunsa. Stai linistita! Ia da festila …Da foarfeca. Ii acolo in plasa….

Soacra :Mama zicea ca oaia numa atuncea cand o tunzi imbatraneste.
Reporter: In rest are viata frumoasa.
Soacra : In rest are viata frumoasa…
Mama : No Dia! Te tundem sip e tine?
Diana: Da, Da. Te tund io pe tine!
Mama; Nu sta jos ca iar racesti!
Soacra: Da, vrei sa maninci iar pilule?

David: Hai, la grajd, hai!
David: Hai, vaca, hai. Hai mona da dupa ea!
Simona : Da

David: Hei! Stii… Imi ia io Portia si dupa aia dau drumu la vitei…

David: Taci

David: Is vaci care se mulg mai usor si unele mai greu. O vaca cum ii asta, da  medie de 15/20 de litrii de lapte. De la o vaca! Nu fac un calcul asa da cu laptele pe o luna eu ma descurg cu aprovizionarea, cu ce ne trebe prin casa…

David: Dupa ce imi iau io portia, le dau drumu la vitei…
Reporter:.Ce lacom ii!
David: Cel mai bun lapte din zona!

Narrator: O noua zi! Norii s-au strecurat neauziti prin prapastia larga dintre munti si s-au ingramadit amenintaori deasupra vaii…Pamantul rosu din carare e inca uscat dar in curand ploia va cadea ca o binecuvantare peste iarba  insetata… In departare cerul a inceput sa se framante…

Narrator: Adanc in inima muntelui e liniste. Galeriile Romane de la Rosia Montana sunt unicele in lume care pot fi vizitate. Lumea vorbeste ca acolo, in strafundurii se mai aude inca glasul Valvei Vailor o zana care poate fi deopotriva buna… sau rea dupa cum e sufletul omului ce-o intalneste.
Nea Mihnea, paznicul galeriilor nu crede insa de fantome

Mihnea: Sa fiu sincer si sa recunosc am lucrat in subteran 25 de ani. De la 13 ani tata ma ducea in mina sa ma puna in posibilitatea de a deveni un miner. Dar, nu am intalnit niciodata nimic. Cel fricos, cel cu teama spunea ca a vazut tot felul de lucruri…

Reporter: Erau mineri care au spus ca au vazut-o?
Mihnea: Da. Altii spunea ca m-am intalnit cu valva vaii. Ma cum arat valva asta? Nu vedeam fata, ca o forma de om, de animal, altii chiar cu forma de cal, . in mod real nu putea sa fie….

Imnul mnerilor
 Deasuprta noastra nu e cer…
Ca asa e viatta de mine…
Cand plin de praf cu pasi truditi
Iesim din mina obositi
Ne doare ca in lumina sa
Pamantul tine o lume grea
O lume reeraaa
Atatea doruri si nevoi
Si iar ne intoarcem inapoi
In lumea noastra fara cer
Ca asa e viata de miner
Viata de miner

Mihnea: am iesit din infern…

Narrator:  Pe Eugen Cornea il cunoaste toata lumea in sat. E un om incapatanat: i-a intrat in cap ca va muri in Rosia Montana, dar numai peste multi ani cand il va ajunge batranetea. Pana atunci vrea sa traiasca dar nu oricum si mai ales nu oriunde.

Eugen Cornea:   Niciodata nu aveai voie sa iei mai mult decat iti era dat. Daca incercai a iei mai mult decat iti era dat – sa nu va udati la picoare-  iti primeai pedeapsa pt asta. Acuma si noi stim de la inaitasii nostrii. Cine lua mai mult isi prima pedeapsa.
Reporter: Blestemul aurului?
Eugen Cornea:  Blestemul aurului.
Reporter: Se stie sa fii avut efect vreodata?
Eugen Cornea:  Absolut! Foarte mule cazuri. Cine a incercat sa ia mai mult, nu a reusit. Haideti sa intram inauntru. Vedeti aici se vad urmele exploatarii cu foc si cu apa. Dislocau stanca. Incalzeai stanca…Eu o sa va duc aicea sa vedeti un filon.
Reporter Tot mai ingust!
Eugen Cornea:  Da. Noi ne-am gandit sa amenajam niste galerii. Doua instalatii de steampuri. Sa avem acolo niste oameni cu carul, niste mineri, si turistii sa mearga singuri sa isi scoata aur  sa macine piatra si  sa plece cu ce are noroc sa gaseasca…

Reporter: Se raceste

Eugen Cornea: Da, e foarte rece…

Reporter. E aur?
Eugen Cornea:  Aici e un filon, se vede foarte bine…
Reporter: Deci praful ala mai mlt argintiu, e aur…
Reporter: Pe dumneavostra ce va tine legat aici?
Eugen Cornea. Enorm e mult. Deci, eu sunt nascut in Rosia Montana. Tot arborele meu genealogic e in Rosia Montana. Aici am eu inmormantati fratii, parintii, matusile, unchii. Cine isi imagineaza ca o sa-i lasam sa fie scosi cu excavatorul si ingropati in halti de steril se inseala.

Reporter: Nori negri…

Eugen Cornea: Da, se anunta furtuna. Mereu Furtuna la Rosia Montana